Context

România deține 7,2% din terenul agricol, 3,7% din efectivele de animale și furnizează 3,3% din valoarea producției standard din Uniunea Europeană. Țara noastră are 33% din totalul fermelor din Uniunea Europeană în care lucrează 17% din forța de muncă agricolă a UE, iar 69% din fermele de subzistență ale UE (cele care utilizează mai mult de 50% din producție pentru consumul propriu) sunt tot în România.

În agricultura românească persistă problemele structurale și tipologia unei agriculturi polarizate: o agricultură la scară mică (subzistență și semisubzistență), care se practică în exploatații foarte mici și mici, neconectate la piață, și o agricultură modernă și performantă, care se practică în ferme mari, comerciale.

Gradul redus de organizare, asociere și cooperare între fermieri, în special cei mici și mijlocii, contribuie la persistența problemelor structurale, alături de lipsa cadastrului și de amânarea “sine die” a rezolvării problemelor legate de retrocedările funciare.

Structura producției agricole din România este dezechilibrată, fiind orientată către producția vegetală, în timp ce sectorul animal și sectorul procesării, care produce mărfuri cu valoare adăugată mare, au suferit un declin puternic de-a lungul ultimelor trei decenii, nereușind să se redreseze și să înceapă să reechilibreze balanța comercială nici măcar după aderarea la Uniunea Europeană, pe de-o parte din cauza unui sprijin mai redus primit în cadrul Politicii Agricole Comune (PAC) și, pe de altă parte, în urma creșterii prețurilor la furaje.

Faptul că majoritatea sprijinului direct a fost în România, legat de suprafață, a perpetuat vicii structurale prin orientarea spre o agricultură cu produse cu valoare adăugată scăzută, care a condus la importuri masive de produse procesate cu valoarea adăugată mare, fenomen care persistă deja de peste 20 de ani. Fluctuația producțiilor agricole și volatilitatea prețurilor sunt și o consecință a acestei structuri dezechilibrate, orientate spre produse vegetale, a căror productivitate este direct influențatădis de condițiile meteo.

Apartenența la UE a adus agriculturii o creștere semnificativă a competitivității, dar nu la nivelul așteptat. Nivelul încă scăzut al competitivității este cauzat pe de-o parte de menținerea unei structuri a fermelor disproporționate, defavorabile sectorului și, pe de altă parte, de excesul de forță de muncă din agricultură și de calitatea acesteia.

O altă problemă care a influențat negativ competitivitatea sectorului agroalimentar românesc este trecerea de la comerțul socialist la cel de tip occidental. România nu a fost pregătită să facă față modului de comercializare bazat pe marketingul practicat de marii retaileri, producătorii români neavând capacitatea și exercițiul adaptării la aceste schimbări radicale.

În mediul rural NU există încă o „clasă de mijloc”, care să se compună din fermieri medii sau ferme de tip familial și antreprenori non-agricoli, deserviți de servicii și infrastructură de bază, prin care satul românesc să intre în modernitate și să atragă investiții și tineri. Apariția agriculturii de mijloc și clasei de mijloc în rural este un proces îndelungat și un obiectiv dificil de atins, lucru demonstrat de dinamica dezvoltării lente din ultimii 20 de ani. Printre motive, pe lângă cele prezentate, un impact major l-a avut incoerența politicilor de susținere din ultimele decenii, care a dat agriculturii de mijloc șanse minime de supraviețuire, iar politicile prociclice și incoerente au condus la o evoluție economică și demografică sub așteptări și nu au condus la o minimă bunăstare.