Context

Migrația românească a devenit astăzi o criză demografică fără precedent. Cele mai recente date ne arată că, în perioada 2015-2016, cel puțin 17% din totalul populației născute în România trăia în una dintre cele 36 de țări membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. De asemenea, în 2019, Ministerul pentru Românii de Pretutindeni a avansat o cifră îngrijorătoare, de 9,7 milioane, de români care trăiesc în afara granițelor țării.

Într-o scurtă perioadă de timp, România a devenit una dintre țările cu cel mai mare număr de cetățeni care trăiește în afara granițelor.

Cea mai dureroasă consecință a migrației este aceea că generații întregi de copii au rămas în țară fără părinți, aceștia plecând în străinătate în căutarea unui loc de muncă. Ultimele date statistice indică o cifră îngrijorătoare de cel puțin 100.000 de cazuri. Acești copii suferă în tăcere o dramă care îi face vulnerabili, ușor de marginalizat și în permanent risc de excluziune socială. Există apoi soții singuri care cresc unul sau mai mulți copii, în timp ce partenerii lor de viață muncesc în străinătate. Acestor categorii li se adaugă vârstnicii rămași fără suportul copiilor lor, ultimii fiind singurul ajutor și sprijin al bătrânilor, în contextul cvasi-absenței eficienței serviciilor sociale.

Anual, mii de absolvenți de liceu sau de studenți și zeci de mii de profesioniști din numeroase domenii pleacă în străinătate, pentru a urma studii sau a munci, preferând un sistem educativ sau oportunități pe piața muncii și contexte mai fericite pentru familiile lor.

Un sondaj al PLUS Diaspora a identificat trei motive principale din cauza cărora concetățenii noștri pleacă din țară: lipsa de oportunități de muncă, de dezvoltare profesională și de împlinire personală; sistemul de educație deficitar; problemele grave din sistemul de sănătate. La fel de importante ca cele menționate anterior sunt cauzele care țin de probleme sistemice: corupția endemică, ineficiența administrației publice și a instituțiilor statului.

Cu excepția mediului universitar care a manifestat accidental interese individuale față de fenomenul diasporei românești din ultimii 30 de ani, acesta nu a făcut obiectul unor cercetări interdisciplinare aplicate, nu avem statistici, bănuim doar care au fost zonele din care au plecat cei mai mulți dintre cetățenii români. Monitorizarea familiilor rămase a fost și ea lacunară, mai degrabă subiect de știri decât analiză eficientă.

Reacția diasporei în momente-cheie pentru evoluția socio-politică a României și modul în care aceștia susțin constant echilibrul financiar al familiilor rămase în țară (cu o contribuție de peste 3 miliarde de euro/an, conform datelor Eurostat din ultimii 10 ani) demonstrează că o parte semnificativă a diasporei românești are un rol fundamental în economia și viața socială a țării. În schimb, reacția politică de până acum la această realitate a demonstrat mai degrabă o proporționalitate inversă, ignorând și demonstrând un dezinteres absolut față de comunitățile românești din diaspora, în afara campaniilor electorale.

Momentul 10 august a reprezentat reacția diasporei față de nepăsarea autorităților. Desconsiderați și minimalizați ca importanță, românii din diaspora veniți să participe la o manifestație pașnică au experimentat o represiune fără precedent.

Oriunde ar lucra și ar locui, românii sunt parte integrantă al corpului social și cultural al țării. Putem vorbi despre o geografie umană și o spațialitate românească diferită a unei ample părți a populației, aproximativ 17% de români în străinătate, dar nu trebuie să vorbim despre mai multe Românii.

De asemenea, politicile pentru diaspora nu au fost actualizate, bugetele sunt mici, iar soluțiile sunt ineficiente. Instituția însărcinată să gestioneze diaspora este pasată între ministere și departamente, lipsind orice proiecte coerente de integrare și fuzionare cu limba și cultura maternă. Orice programe punctuale și benefice existente sunt fragmentate, fără niciun fel de coordonare sau viziune pe termen lung.