Context

La nivel mondial, toate țările dezvoltate au fost conștiente de legătura critică dintre calitatea educației și capacitatea de a dezvolta o economie robustă și performantă în competiția globală, bazată pe cunoaștere și pe tehnologia informațiilor. Din acest motiv, țările care se bucură de cel mai mare succes astăzi sunt cele care investesc semnificativ și inteligent atât în educația națională, cât și în dezvoltarea continuă a cercetării. 

Calitatea ridicată a sistemului educațional preuniversitar – ilustrat de nivelul de alfabetizare funcțională, capacitatea de utilizare a matematicii și a științelor exacte, a limbilor străine și a noilor tehnologii – este vitală pentru o integrare ușoară în piața internațională a forței de muncă, dar și pentru formarea tinerilor cetățeni care vor participa activ la activitățile sociale, politice și culturale ale statului.

Pentru România, anii de după Revoluție au însemnat un parcurs educațional dezorganizat, fragmentat și haotic, afectat constant de schimbări politice dese (peste 25 de miniștri în 30 de ani), realizat într-o perioadă cu multiple schimbări globale și regionale. Puținele abordări strategice ale domeniului au fost oprite sau deturnate politic, generații întregi de elevi și studenți având de suferit din cauza confuziei din sistem. România a fost incapabilă să transforme educația post-industrială din perioada comunistă într-o educație modernă, adaptată noilor condiții sociale și economice. 

Consecințele acestei incapacități, coroborate cu tendințele demografice (natalitatea și emigrarea), precum și situația economică generală au condus la rezultate absolut catastrofale: nivelul părăsirii timpurii a școlii a măsurat în 2017 valoarea de 18,1% (aproape dublu față de media europeană) - cele mai importante cauze ale abandonului fiind sărăcia din familie și comunitate (cu precădere în mediul rural), incapacitatea sistemului de a integra elevii cu cerințe sau cu cerințe educaționale speciale, dar și nevoia adolescenților de a lucra pentru a se întreține în detrimentul urmării unui program de studiu. 

Nivelul analfabetismului funcțional, măsurat ultima oară și prin intermediul studiilor PISA realizate în anul 2018, a arătat că aproape jumătate dintre elevi nu pot explica un text citit, nu pot aplica matematica pentru probleme simple practice sau realiza corelații între științe. Rezultatele dezastruoase sunt consistente cu rata anuală de absolvire a examenului de bacalaureat (în jurul aceluiași 50% dintre cei înscriși pentru examen), iar ulterior acest fenomen general de scădere a calității învățământului este perceput și la nivelul mediului universitar. În învățământul superior se observă o scădere constantă a numărului de studenți (estimată pentru anul universitar 2019-2020 la 377.370 de studenți) la minimul ultimilor 20 ani  și o continuă scădere a calității studenților.

La rândul lor, o parte mică dintre absolvenții de facultate devin profesori, o meserie care, în ciuda creșterilor recente de salariu, rămâne neatractivă pentru cei mai mulți dintre absolvenți. Intrarea în cariera pedagogică a absolvenților de facultate este asigurată prin participarea la un modul de pregătire psihopedagogică pe care cei mai mulți profesori îl califică drept insuficient pentru o pregătire temeinică. Mai grav, la examenele naționale de titularizare mai mult de jumătate dintre profesori obțin note sub 7 (nota minimă necesară pentru titularizare pe perioadă nedeterminată în cadrul unei școli), iar aproximativ 17% obțineau în anul 2018 sub nota 5. Mai mult decât atât, din cauza infrastructurii precare, cei mai mulți tineri profesori sunt reticenți față de ideea de a preda în mediul rural, contribuind la disparitatea consistentă de calitate între mediul rural și cel urban.

Toate aceste fenomene se petrec în sistemul educațional românesc în condițiile unei finanțări scăzute cronice (pentru anul  2017, o alocare de 3,7% din PIB , iar pentru 2018, o alocare de 2,21%  din PIB în cadrul bugetului rectificat - față de media statelor membre europene, de 4,7% din PIB). Pe listă se adaugă lipsa de viziune, creșterea continuă a inadecvării conținutului și a metodelor de predare care nu sunt corelate la tendințele internaționale, nevoile angajatorilor din România, dar cel mai important: nevoile imediate și pe termen lung ale generațiilor educate.

Rata de participare a adulților la procesul de învățare continuă (vârsta 25-64 de ani) este în scădere, iar în anul 2017 se situa la doar 1,1% față de media europeană de 10,9%.

Cercetarea din România urmează aceeași traiectorie cu educația românească, fiind la rândul ei sever subfinanțată – în niciunul din ultimii 10 ani nu a avut o finanțare mai ridicată de 0,5% din PIB, înregistrând un minim istoric de 0,17% în anul 2019. Astfel, ea rămâne constant pe ultima poziție a clasamentului european și departe de investitorii serioși în cercetare (Coreea de Sud, Japonia, Statele Unite sau China). Bugetul minim alocat către cercetare este cheltuit incoerent și, de cele mai multe ori, fără rezultate consistente. Cei aproximativ 32.000 de cercetători angrenați în sistemul public de cercetare situează România la coada clasamentului european a numărului de cercetători și absolvenți de programe de doctorat raportat la mia de locuitori. Segmentul de tineri cu vârsta de până la 35 de ani este insuficient reprezentat în structura populației de cercetători (intervalul de vârstă 25-35 de ani este la jumătatea intervalului 35-34 de ani), în timp ce se estimează că peste 15.000 de români lucrează peste hotare în programe de cercetare academică, publică sau privată.

Pe scurt, avem în România un sistem educațional care pierde elevi pe parcurs, produce mai puțini absolvenți, mai slab pregătiți și mai inadecvați față de nevoile reale ale societății și un sistem de cercetare subfinanțat ale cărui resurse puține sunt risipite fără o strategie coerentă, menținând în viață un sistem îmbătrânit în care meritul și competența nu sunt criterii importante.