Context

Cultura este un domeniu acumulativ și dinamic, în continuă transformare și efervescență, cu rol fundamental în evoluția societății, dar și în oglindirea și receptarea acesteia.

În forma sa autentică, cultura reflectă tradiția și dezvoltarea, mentalitățile și creativitatea, istoria și specificul comunităților de pe teritoriul României. Cultura ne redă reperele și orizonturile, acasă sau peste hotare, și generează coeziune socială, reprezentând un domeniu vital în construcția oricărei guvernări.

România deține peisaje culturale de excepție, dublate de o biodiversitate pe măsură, iar valorificarea acestora se poate face pornind de la ideile de conservare, protejare și promovare a capitalului cultural deja existent și de dezvoltare a acestuia prin educație.

Cultura impulsionează creativitatea, gândirea critică, potențialul inovator și susține importanța specificității locale și regionale în creionarea identității. Totodată, valorifică nevoia de protejare a patrimoniului cultural și de conștientizare a importanței acestuia. Protejarea peisajului cultural și dezvoltarea de politici pluridisciplinare pot asigura o coordonare eficientă a politicilor integrate de mediu și de patrimoniu cultural.

Întrucât cultura din România este din ce în ce mai prezentă în circuitul cultural internațional, este necesară o asumare clară, la nivelul factorilor de decizie, a influenței pe care aceasta o are în promovarea toleranței și a diversității. În acest sens, măsurile propuse pentru a întări capacitatea sectoarelor culturale și creative au un rol de susținere.

Proiectul strategic de țară „România competitivă”, lansat în 2016, stabilește principalele domenii și măsuri care pot „să ducă România către o dezvoltare sustenabilă tradusă în limbaj economic prin convergența nivelului PIB/locuitor la nivelul celui din țările europene dezvoltate”, iar sectoarele culturale și creative sunt apreciate drept domeniu prioritar de stimulare a productivității.

Activitatea Uniunii Europene în domeniul culturii completează politica culturală a statelor membre în arii precum protejarea patrimoniului cultural european, cooperarea dintre instituțiile culturale din diferite țări și promovarea mobilității celor care lucrează în domenii creative. În spiritul prevederilor Noii agende europene pentru cultură, adoptată de Comisia Europeană la 22 mai 2018, a Planului de lucru în domeniul culturii 2019-2022, adoptat de Consiliu la 27 noiembrie 2018, și a multiplelor rezoluții ale Parlamentului European în domeniul culturii, se recomandă la nivel european, cu precădere în sectorul cultural, dezvoltarea unor modele durabile de protejare și valorificare a patrimoniului cultural, asigurarea coeziunii și bunăstării în societate prin cultură, construcția unui ecosistem care să susțină artiștii, profesioniștii din domeniul cultural și creativ și conținutul european, garantarea egalității de gen și consolidarea relațiilor culturale internaționale.

La nivel național se poate spune, însă, că persistă o mentalitate de plasare în plan secund, dacă nu chiar de desconsiderare totală a culturii. Bugetul alocat prin ministerul de resort este insuficient, în timp ce sumele rezervate sunt considerate cheltuieli și nu investiții. Din această perspectivă, scăderea constantă a consumului cultural reprezintă o consecință gravă cu implicații multiple la nivelul societății.

Patrimoniul cultural este considerat de utilitate publică, obiectiv al intereselor de securitate națională și angajează responsabilitatea statului, așa cum decurge ea din Constituție. În privința patrimoniului cultural național însă se constată lipsa unui sistem de evidență integrată a monumentelor, siturilor și peisajelor culturale, care să fie corelat cu restul bazelor de date din sectorul planificării teritoriale. Se remarcă degradarea gravă a patrimoniului construit din România și ambiguitatea situației patrimoniului (inclusiv cel al comunităților etnice și religioase). Patrimoniul cultural mobil este destructurat prin furturi, distrugerea siturilor arheologice prin săpături neautorizate, exporturi ilegale și distrugeri. Toate acestea sunt un rezultat al lipsei sau inadecvării sistemelor de protecție și pază, dar și al unei necorelări între sancțiuni şi recompense ale potențialilor descoperitori.

Cel mai important deținător de bunuri al patrimoniului cultural mobil este sectorul public (muzee, arhive şi biblioteci publice), urmat de unitățile de cult şi de sectorul privat. Evidența acestora indică un număr redus de bunuri clasate. Resursele de patrimoniu mobil digitizate sunt de asemenea insuficiente.