Context

Chiar dacă discursul public intern și extern prezintă sistemul național de apărare ca deplin funcțional, iar acțiunile Armatei, ca succese peremptorii, este evident că, asemenea tuturor sistemelor administrative românești, eficacitatea și eficiența sistemului sunt afectate de maladii cronice ale societății noastre: meritocrație precară, redundanțe păguboase, management limitat, viziune insuficient de limpede, neconcordanțe flagrante între obiectivele stabilite și acțiunile întreprinse.

Conform tuturor strategiilor naționale în domeniu, apărarea în fața unor eventuale agresiuni externe se bazează pe tratatele semnate de România în domeniu (identificându-se un trinom de sprijin format din NATO, Uniunea Europeană și Parteneriatul Strategic cu SUA) și pe întărirea sistemului național astfel încât acesta să poată face față oricărei agresiuni, până la intervenția sistemelor de apărare colectivă. Dilema generală a apărării este legată de dimensionarea Armatei în condiții de sustenabilitate.

Cele mai multe dintre discuțiile informale referitoare la pilonii internaționali încearcă o ierarhizare a importanței acestora, în condițiile în care numai complementaritatea lor poate asigura securitatea și, evident, apărarea națională. Astfel, indiferent de opiniile contrare aparținând unor lideri europeni sau experți de prestigiu (justificate, de altfel), NATO rămâne principala organizație politico-militară care poate descuraja orice agresiune asupra spațiului euroatlantic, în baza experienței, nivelului și calității capabilităților militare aflate la dispoziție, precum și a indiscutabilei capacități operaționale finale.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană poate avea interese și preocupări externe diferite de cele ale organizației nord-atlantice, fapt ce ar impune o aprofundare a domeniului Apărării pentru a putea deveni mult mai eficientă, în momentul unei cooperări mai strânse între statele membre. Se insistă pe complementaritatea (evitarea duplicării) între politicile și acțiunile celor două organizații, acest lucru fiind pe deplin realizabil doar în condițiile dezvoltării unor raporturi de colaborare permanente și transparente între părți.

În sfârșit, Parteneriatul Strategic cu Statele Unite permite țării noastre să își asigure imediat și direct sprijinul celui mai puternic stat din punct de vedere economic și militar, în plus România putând să devină un receptor și un intermediar al transferului tehnologic în domeniul industriei de apărare, a cărei revitalizare întârzie nejustificat, în ciuda afirmațiilor excesiv de optimiste ale politicienilor.

Oportunitatea oferită de decizia luată în Țara Galilor de liderii NATO, întărită de acordul politic pentru apărare semnat de liderii partidelor parlamentare, permite modernizarea accelerată a capabilităților militare autohtone, dar impune un proces de planificare și implementare riguros și deplin compatibil cu viziunea și obiectivele politicii de apărare.