B. Politica de apărare

Chiar dacă discursul public intern și extern prezintă sistemul național de apărare ca deplin funcțional, iar acțiunile armatei ca succese peremptorii, este evident că, asemenea tuturor sistemelor administrative românești, eficacitatea și eficiența sistemului sunt afectate de maladii cronice ale societății noastre: meritocrație precară, redundanțe păguboase, management limitat, viziune insuficient de limpede, neconcordanțe flagrante între obiectivele stabilite și acțiunile întreprinse. Conform tuturor strategiilor naționale în domeniu, apărarea în fața unor eventuale agresiuni externe se bazează pe tratatele semnate de România în domeniu (identificându-se un trinom de sprijin format din NATO, Uniunea Europeană și Parteneriatul Strategic cu SUA) și pe întărirea sistemului național astfel încât acesta să poată face față oricărei agresiuni, până la intervenția sistemelor de apărare colectivă.

Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, viziunea referitoare la sistemul național de apărare a fost legată de acceptarea ca necesitate a aderării la NATO, pentru a se asigura promovarea și realizarea intereselor naționale ale României. Astăzi, viziunea constă în modernizarea acestui sistem, astfel încât el să fie deplin integrat în alianțele din care România este parte, să asigure o contribuție semnificativă ca furnizor de securitate și să fie adecvat condițiilor economice existente. Aceasta presupune realizarea unui echilibru rezonabil între diversele domenii, indiferent că sunt tradiționale (terestru, marin, aerian) sau recent recunoscute (cibernetic, informațional, spațial).

Sistemul național de apărare va trebui să fie deplin integrat în sistemul NATO și în viitorul sistem de apărare european, ceea ce înseamnă compatibilizarea deplină a capabilităților militare, în toate componentele acestora (echipamente, doctrină, instruire etc.). Similar, politica de securitate și apărare trebuie să se integreze în politicile publice conexe, începând de la politica externă și până la cea de protejare a mediului. O atenție deosebită trebuie acordată aspectelor legate de infrastructură (domeniu absolut deficitar), de amenajare a teritoriului și de pregătire a populației, inclusiv prin refacerea unui corp de rezerviști funcțional.

Politica de apărare a țării trebuie coordonată cu politica generală de securitate, dar și cu politicile administrative, în vederea asigurării unei participări eficiente a societății la efortul de apărare.

Întregul sistem național de apărare trebuie să se afle sub controlul democratic civil, asemenea tuturor statelor aliate. În speță, acest control este exercitat de către Parlament, Președinte, Guvern, precum și de conducătorii civili ai instituțiilor din domeniu.

Capabilitățile de apărare vor fi reformate sau create cu respectarea integrală a tuturor componentelor capabilității, astfel încât să poată deveni operațională și eficace.

Două sunt obiectivele generale ale politicii naționale de apărare:

  • Modernizarea accelerată a sistemului național de apărare, respectându-se riguros cerințele de compatibilitate și inter-operabilitate cu armatele aliate, astfel încât profilul României să fie în concordanță cu statutul în cadrul NATO și UE.
  • Integrarea armonioasă a sistemului național de apărare în societatea românească, astfel încât acesta să fie deplin adaptat condițiilor economice și culturale, dar absolut compatibil cu cerințele europene.