După 30 de ani: așa arată educația românească în statistici

cursuri-gratuite-de-educatie-financiara-pentru-liceeni.jpg

Pe 20 octombrie, a fost marcată Ziua Internațională a Statisticii la nivel mondial. Pentru că anul acesta se împlinesc 30 de ani de la Revoluție, vom lua ca punct de reper ultimii 30 de ani pentru a face bilanțul educației sau mai bine zis pentru a analiza evoluția educației românești din ultimii 30 de ani.

Din 1990 și până în 2019, România a avut 28 de miniștri ai Educației (inclusiv ministrul actual/care urmează). În 29 de ani, putem spune că mandatul a fost de aproximativ 1 an pentru fiecare. Dacă tragem linie, nu e de mirare că in sistemul de educație există un haos generalizat. Când se schimbă ministrul o dată la aproximativ 12 luni, e greu să dezvolți o strategie pe termen lung. Toți cei care ajung în fruntea ministerului vin cu dorința de a rămâne în istorie prin reformele pe care le aduc. Este evident că de cele mai multe ori primează „vreau să rămân în istorie” față de „binele  educației pe termen lung” sau „studii de impact”. Iar dintre cei care poate au gândit obiective pe termen lung, cei mai mulți nu au avut timp să probeze politicile propuse pe analize, studii și date sau au plecat înainte să își finalizeze proiectele. La toate acestea s-a adăugat și schimbarea frecventă a responsabilităților ministerului: pe lângă domeniul educației au mai fost adăugate responsabilități în domenii precum tineret, sport și cercetare, de altfel și numele ministerului a suferit schimbări de-a lungul anilor de la Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului la Ministerul Educației și Cercetării etc.

La începutul anilor ’90, aveam aproximativ 3,7 milioane de elevi în clasele I-XII (inclusiv învățământul special, liceal, profesional, postliceal, învățământul de maiștri), iar în 2018 aveam înscriși aproape 2,5 milioane, ceea ce înseamnă ca în aproximativ 30 de ani populația școlară din România a scăzut cu mai mult de 1,2 milioane. Mult, puțin? Vă lăsăm pe voi să judecați. Abandonul școlar a crescut de la 4,9% în 1990/1991 la 16,4% în 2018, iar procentul copiilor români de peste 15 ani analfabeți funcțional a crescut la 42% în 2018.

Și, ca să vorbim și de infrastructură, conform datelor existente, în anul 2017 existau 2.219 unități de învățământ care aveau grupuri sanitare situate în curte, fără apă curentă și fără canalizare. În prezent, nu știm exact câte unități de acest tip mai sunt, iar conform unui comunicat dat de către Ministerul Educației în anul 2019 „în rețeaua de învățământ preuniversitar de stat mai funcționau 1.180 de școli (NB: nu menționează unități de învățământ, ci școli. Școlile pot avea mai multe unități de învățământ, mai multe clădiri sub o singură identitate juridică) cu grupuri sanitare neconforme, dotate necorespunzător sau amplasate în exteriorul construcțiilor de învățământ”.

Ca să ne facem o imagine și mai clară, conform datelor statistice existente, dintr-o generație de elevi înscriși în clasa I (anul 2003/2004), doar 20% dintre aceștia ajung să finalizeze anul I de facultate. Unde se pierd cei 80% dintr-o generație? Ce facem cu ei? Sunt simple statistici, iar cei pierduți ajung în societate ca persoane NEETs*.

La începutul anilor ’90, România avea aproximativ 200.000 de studenți, în 2008 puțin peste 1 milion de studenți, România lui 2019 are aproximativ 370.000 de studenți. Motivele pentru care numărul studenților a fluctuat și până la urmă a scăzut atât de drastic le știm: schimbările demografice, abandonul școlar, rata de promovare a examenului de bacalaureat, migrația, subfinanțarea educației, sărăcia șamd. Și cireașa de pe tort, conform Procesului Bologna: România alături de țările semnatare și-a asumat ținta de 20% studenți internaționali până în anul 2020. În prezent, din totalul populației studențești, România are 5,4% studenți internaționali (aici fiind incluși și studenții etnici români) mai puțini comparativ cu anii dinainte de ‘90 când procentul de studenți străini în România era de aproximativ 10% (cu greu se mai găsesc cifre privind internaționalizarea educației în anii 1990). Iar în ceea ce privește „exodul creierelor”, anual conform datelor UNESCO, peste 35.000 de tineri români pleacă la studii în străinătate.

Cu ce rămânem după 30 de ani?

  • 28 de miniștri ai Educației
  • 180 de școli cu grupurile sanitare în curte sau fără grupuri sanitare
  • 16,4 % rata abandonului școlar
  • 42% procentul analfabetismului funcțional
  • 20% dintr-o generație (urmăriți din clasa I) ajunge să finalizeze primul an de facultate
  • 000 de studenți
  • 000 de tineri care pleacă pentru studii în străinătate anual
  • 5,4% studenți internaționali
  • 19,3% tineri NEETs, adică tineri care nu sunt în nicio formă de învățământ sau sunt neangajați.

Într-adevăr, am prezentat partea mai puțin optimistă a educației din România. Cu siguranță există și o parte pozitivă… doar că nu am reușit să disting printre atâtea statistici. Rămân întrebările: Educația, încotro? Ce ne facem cu cei care au abandonat? Dar cu analfabeții funcționali? Dar cu cei care pleacă? Răspuns: rămân doar niște statistici pe foile unor decidenți lipsiți de viziune.

*NEETs = Not in Education, Employment or Training


 

Bibliografie:

Date utilizate: INSS, UNESCO Institute of Statistics, MEN, Eurostat

Publicații

Revista Română de Statistică nr. 11 / 2011

Internationalization of Higher Education Study, European Parliament, 2015

Policy brief – Analiza datelor statistice privind accesul și rezultatele candidaților care au participat în cadrul celor două sesiuni de bacalaureat – 2017, (RO), No.2, 2018

Policy brief – Internaţionalizarea învăţământului superior (RO), No.1, 2018

Policy brief – Analiza datelor statistice privind accesul absolvenților de bacalaureat din 2015 în învățământul superior (RO), No.3, 2018

 

* Material realizat de Grup CNPP PLUS

Sursa: https://stiri.plus/dupa-30-de-ani-asa-arata-educatia-romaneasca-in-statistici/