Diaspora, consulii și ambasadorii pe timp de criză

Există puține meserii mai prestigioase decât cea de ambasador sau de consul. Să fii reprezentatul oficial al României față de un stat terț, să fii imaginea și vocea unei întregi țări este, într-adevăr, ceva deosebit.

Prin urmare, așteptările pe care trebuie să le avem de la acești reprezentanți sunt înalte. Nu vorbesc doar de competență sau de prestanță, ci de pasiunea și dedicarea cu care ei își îndeplinesc misiunea și cu care se asigură că nu doar interesele României, dar și ale românilor sunt respectate.

Iar asta, pentru că prezența în alte state membre a unui număr impresionat de români îi transformă pe mulți ambasadori și consuli în ceva nou, hibrid, față de funcția lor clasică. Când ai mai mulți români care trăiesc la Milano, Roma, Madrid sau Londra decât trăiesc în total în județe ca Tulcea, Alba sau Giurgiu, funcționarul public român din acele orașe devine responsabil pentru mult mai mult decât limitele evidente ale mandatului său, iar Articolul 4(1a) al legii 62/2019 devine cheie.

Este clar o situație excepțională. Un sfert din populația țării trăiește deja permanent sau călătorește și muncește anual în alte țări, în special state membre ale UE. Cantitatea de nevoi și de cereri, chiar și înainte de COVID-19, era extrem de mare, mult peste capacitățile numărului de consulate existente.

Coronavirusul a dat peste cap situația chiar și acolo unde exista totuși un echilibru. Zeci de mii sau poate sute de mii de români din diaspora și-au pierdut (deseori brusc) locurile de muncă. Pentru mulți dintre ei, jobul le oferea și cazare, deci șomajul a venit la pachet cu nevoia urgentă de a reveni în România, în mijlocul unei pandemii care blocase frontierele și aeroporturile.

La aceștia se adaugă toți cei care au necesitat asistență medicală de urgență din cauza COVID-19, turiștii blocați în diverse colțuri ale lumii și nenumăratele cazuri de familii în nevoie disperată de reuniune. Și deloc în ultimul rând, tristele momente când rudele au încercat, deseori fără succes, să repatrieze corpurile celor dragi, decedați de COVID-19.

Consulii și ambasadorii au devenit în aceste momente mai mult decât simpli reprezentanți. Unii, alături de numeroasele rețele civice românești din diaspora, au deveni adevărați salvatori de vieți. Este important să le mulțumim tuturor celor care, neobosiți, zi și noapte, au făcut tot posibilul să ajute. Care și-au petrecut timpul găsind soluții imposibile pentru muncitori care trăiau sub poduri, pentru studenți blocați în campusuri goale sau pentru turiști blocați pe insule îndepărtate.

Din păcate, ei sunt doar o parte a poveștii.

Nu pot avea cuvinte de laudă despre ambasadorul care mi s-a plâns că un român care tocmai petrecuse 19 ore într-un aeroport este certăreț și care a făcut tot posibilul să evite implicarea în rezolvarea cazului respectiv. Nici în cel care a pretins că nu există posibilități de a folosi fonduri UE pentru repatrierea românilor blocați în țări terțe, ceva ce s-a dovedit prompt a fi fals câteva ore mai târziu.

O problemă recurentă la mai multe misiuni ale României din părți îndepărtate ale lumii a fost și ciudata reticență de a lucra cu misiunile UE (ale Serviciului European de Acțiune Externă) sau cu alte ambasade din statele europene. Uniunea Europeană a oferit sprijin financiar pentru repatrierea a aproape 5.000 de cetățeni europeni blocați din cauza crizei, printre care și 52 de români. Dar către noi au venit mai multe cazuri de cetățeni români care fuseseră informați (greșit) de ambasade că prin UE nu există soluții. Ultimul din Vietnam, de exemplu. Nu știm dacă este vorba de excepții, dar nu este evident că în interiorul MAE au existat comunicări despre aceste facilități.

Declarațiile lui Dan Mihalache, ambasadorul României la Londra, deși scoase un pic din context (mai ales pentru că performanța celor din Marea Britanie este bună) sunt grăitoare pentru o anumită parte din personalul diplomatic român. Cu cariere selecte și studii intelectuale, i-am auzit și în trecut comentând că „este dizgrațios să am de-a face cu genul ăsta de oameni zi de zi” vorbind despre muncitori și șoferi veniți în căutarea unui trai mai bun pentru ei sau familiile lor.

Iar pe timp de COVID-19 nu numai că nu mai avem timp de niciun fel de elitism, dar nici nu putem să acceptăm oboseala acestor reprezentanți. Așa cum am spus la început, așteptările sunt mari pe bună dreptate.

Dacă avem studenți blocați în sudul Franței, iar consulii din regiune ne răspund agasat și dau informații incomplete, avem o problemă. Dacă consuli din Italia dau răspunsuri cu copy-paste (și apoi nimic altceva) la solicitări de informații, putem pune la îndoială dedicarea lor. Dacă avem exemple de personal consular dintr-o regiune a Spaniei dând informație excelentă unor români blocați, iar într-o situație similară în altă țară consulatul spune că nu există soluții, ceva este evident greșit în comunicările interne din MAE către personalul diplomatic.

Exemplele bune sunt de imitat. Cele proaste, de izolat și schimbat. Criza COVID-19 nu s-a sfârșit în totalitate, criza economică abia începe, iar diaspora românească nu se va reîntoarce brusc în țară. Iar consulii și ambasadorii trebuie să accepte că dincolo de orice prestigiu, rolul lor din aceste zile este unul unde nu încape oboseala sau lipsa de chef.

Sursa: https://stiri.plus/diaspora-consulii-si-ambasadorii-pe-timp-de-criza/